L de la „lopată”

Oare oamenii chiar se opreau să se bucure alături de ei? Nu cumva erau oricum prea ocupați cu ale lor ca să îi mai observe?

Mă întreb și dacă aceeași oamenii ar observa vreo diferență între mine și A. – cât de cât. Apoi, dacă nu observă, e din cauză că ea seamănă cu mine sau pentru că eu semăn cu ea?! Îmi amintesc cum ne-am întâlnit și ce părere proastă îmi făcusem… Ce-i drept, nu-mi amintea de nimic plăcut, dar nici nu era vina ei. Există atâtea combinații de litere, puteam să le aranjez altfel și să construiesc altă persoană. E ciudat că pot face referire la atât de multe când spun scriu treaba asta…

Mi-am terminat de aranjat biblioteca și iar m-a apucat teama/stresul că sunt prea multe cărți și prea puțin timp! Nu că nu aș avea momente în care am timp de citit și aleg să fac altceva… nu sunt mândră de momentele respective.

Obișnuiam să îi explic bătrânului că mereu când lucrurile par să se așeze, e doar liniștea dinaintea furtunii. El cică nu e de acord și pune totul pe seama temerii mele apropo de relaxare. Prostii! E drept că trebuie să mai aștept ceva timp ca să-mi pot dezvălui teoria, dar tot am impresia că urmează o prăbușire a unui stâlp important.

Sau poate doar îmi sap singură….

„Intermitențele morții” de José Saramago

IMG_20180701_134936

Titlul original: AS INTERMITENCIAS DA MORTE

Autor: José Saramago

Editura: Polirom

Nr. pagini: 236

…dacă nu reîncepem să murim, nu vom avea viitor.

Odată ce am început să citesc această carte, am fost oficial parte dintr-o relație complicată. Descrierea găsită pe spatele cărții a format o atracție destul de puternică între noi, atracție ce a alungat gândul renunțării atunci când am constatat speriată că lipsesc liniuțele de dialog. Sigur știți genul de carte care conține dialog, dar este integrat prin partea de narațiune – partea bună e că te surprinde, nu știi niciodată când mai grăiește vreun personaj.

Acum, ideea care stă la baza cărții este absolut genială! Încântarea mea nu a mai venit din factorii care o generează de obicei atunci când citesc; în timpul lecturii, oricum ar fi fost acțiunea, citeam mai departe numai ca să văd ce a fost în mintea autorului și cum s-a jucat el cu ideea respectivă.

Povestea începe odată cu trecerea într-un nou an, într-o țară al cărei nume nu-l cunoaștem, când, fără veste, Moartea hotărăște să intre în vacanță. Hotărârea apare după ce aceasta este rănită de toată ura pe care o îndreaptă oamenii asupra ei și cea mai bună soluție pare să fie să își facă simțită lipsa și să le dea în felul acesta o lecție. De aici se instalează haosul. Evident, la început, când informația conform căreia oamenii nu mai mor este proaspătă, majoritatea nu pot decât să se bucure că nu vor mai trece prin pierderile celor dragi, iar cei bolnavi se vor putea bucura în continuare de viață – pe cât le permite boala. După reacțiile euforice, în timp ce se instalează rațiunea în planurile tuturor, atât poporul cât și statul, își dau seama că nu au resurse necesare pentru a întreține toți oamenii, dacă aceștia nu mai au de gând să moară. O altă problemă apare în rândul celor bolnavi care trebuie reobișnuiți cu gândul că vor continua să trăiască, problemă rezolvată cu timpul, de psihologi.

În perioada acestui haos, fiecare încearcă să își adapteze afacerea în așa fel încât să poată supraviețui. Cum oamenii nu mai mor, nu pot fi înmormântați, iar pentru cei care lucrează în acest domeniu, este, evident, o mare problemă. Ideea salvatoare în acest caz este ca fiecare om să își înmormânteze animalele atunci când acestea mor, pentru a salva locurile de muncă ale anumitor oameni.

Folosindu-se de puțină ironie, autorul nu uită să adauge în peisaj politicienii corupți care găsesc un mod de a profita chiar și de această situație. Cum Moartea și-a luat liber doar pe teritoriul țării respective, odată ce un bolnav care ar fi trebuit să moară, trece granița – ghiciți ce… – moare. Lucru ilegal, dar profitabil. Asta până când apare altă problemă: nu este destul loc pentru a-i înmormânta pe proaspeții decedați, iar țările vecine nu mai permit înmormântarea pe teritoriul lor.

Probabil după ce s-a amuzat copios, Moartea decide să se întoarcă și pentru a-și îmbunătăți relația cu muritorii, instaurează un set nou de reguli în aceea ce-i privește activitatea. Adică, de acum încolo, toți oamenii aveau să fie anunțați dinainte că mai dispuneau de o săptămână de viață, ca să-și rezolve problemele, să-și facă testamentul, să-și plătească impozitele restante și să își ia rămas bun de la familie și prieteni. Acest anunț se va face printr-o scrisoare livrată de poștaș, scrisoare imposibil de distrus sau evitat, dresată să își atingă scopul. Chiar și după această nouă metodă de reglementare a relației dintre Moarte și muritori, oamenii tot nu sunt mulțumiți, așa că decid să pornească în căutarea ei. Decizia este luată după ce mulți încep să se întrebe cum poate Moartea să scrie scrisorile respective, cum arată ea și de ce insistă ca numele să îi fie scris cu majusculă.

…întrucât cele trei fotografii pe care le aveau în buzunar nu lăsau nici o îndoială că moartea, dacă ar ajunge să fie găsită, ar fi o femeie în jur de treizeci și șase de ani și frumoasă cum puține sunt.

Sinceră să fiu, acțiunea aceea alertă care te ține cu sufletul la gură și te împiedică să lași cartea din mâini, lipsește. Totuși, povestea salvează situația. Cuvintele mele nu pot să descrie la un nivel satisfăcător felul în care această carte este plăcută. Da, plăcută. Nu plictisește, nu insistă pe detalii neimportante, nu agasează cititorul. Construiește. Cu mirare am ajuns să recunosc la finalul lecturii că mi-a plăcut mult ce am citit. Da, ideea m-a atras, dar felul în care a fost scrisă m-a păstrat între paginile cărții cu sentimentul acela care se activează când știi că ai găsit o carte bună. Nu o să vă mai spun despre cum Moartea ajunge să fie fascinată de muritori și de unul în particular. Nu o să vă mai spun despre cum până și scrisorile ei imposibil de distrus își găsesc nașul.

Lectură plăcută!

„Macho pe înțelesul fratelui meu” de Clémentine Autain

IMG_20180701_134842

Titlul original: Les machos expliqués à mon frère

Autor: Clémentine Autain

Editura: Cartier

Nr. pagini: 83

Verbul pe care l-ai folosit tu, „a accepta”, este interesant. Personal, cred că femeile suportă mai mult decât „acceptă”, că ele găsesc modalități pentru a fi valorizate în sistem așa cum este el și neagă inegalitățile, pentru a nu trăi ca victime ale acestuia.

Încercând să dovedească prezența sau absența egalității dintre femei și bărbați, Clémentine Autain răspunde la întrebările fratelui ei, Alban, cu care construiește un frumos și interesant dialog pe marginea machismului. Pornind de la explicarea și exemplificarea comportamentului de macho, autoarea ajungea la subiecte mai sensibile, cum ar fi intimitatea, obișnuințele noastre de zi cu zi, relațiile dintre fete și băieți, sexualitatea și însăși identitatea noastră, împletindu-și părerile cu evenimente din istorie care să-i susțină spusele.

Această carte ar poate fi văzută ca o variantă mai scurtă (83 de pagini) a cărții „În apărarea drepturilor femeii”. La fel ca în cazul cărții din urmă, „Macho pe înțelesul fratelui meu” scoate în evidență asumarea unor roluri impuse de societate pe bază de gen, discutându-se posibilitatea sau imposibilitatea eliberării de aceste roluri. Procesul de opunere în fața unei societăți sexiste pare a fi unul extrem de greu, cu atât mai mult cu cât ne devine clară ideea că nu putem funcționa în afara societății pe care încercăm să o respingem. În acest sens, autoarea îi explică lui Alban cum fiecare dintre noi suntem modelați de mediul în care trăim și fie că e vorba de o persoană de gen feminin sau masculin, aceasta nu poate scăpa de povara a mii de ani de istorie, caracterizați prin dominația unuia dintre genuri asupra celuilalt. Un rol foarte important îl joacă și școala, locul unde se vehiculează deseori stereotipuri, nu neapărat cu intenție, acestea găsindu-se în manuale sau în literatura pentru copii. Deși s-a considerat că e suficientă reunirea fetelor cu băieții în aceeași clasă pentru ca egalitatea să se instaureze, cumva, acest lucru a accentuat și mai tare comportamentele sexiste. Întrebată fiind dacă soluția la această problemă ar fi eliminarea reunirii fetelor cu băieții, autoarea susține că problema s-ar rezolva sau cel puțin s-ar diminua, dacă conținutul manualelor școlare ar fi verificat asigurându-se dezvoltarea materialelor educative non sexiste.

O întrebare foarte importantă adresată de Alban mi s-a părut cea despre existența tipului de comportament macho la cuplurile de gay sau de lesbiene. Răspunsul la această întrebare ne întoarce la ideea conform căreia mediul își lasă amprenta asupra noastră fie că suntem conștienți de asta sau nu. Cu alte cuvinte, modelul masculin/feminin se reproduce deseori în cuplurile de gay sau în cele de lesbiene, dar asta nu înseamnă întotdeauna. Astfel stând lucrurile, cuplurile de același sex au mai multe șanse de a scăpa de tradiții decât celelalte.

…ceea ce trebuie depășit sunt raporturile dominatori/dominați care stăpânesc, în mod tradițional, relațiile de cuplu. A scăpa însă de un astfel de raport (persoană dominatoare/persoană dominată) ține de utopie. Dar tu știi bine care este punctul meu de vedere referitor la utopie: fără ea, nu ar fi existat rupturi sociale, nici emancipare umană. Utopia permite gândirea dincolo de realitatea contemporană, permite proiectarea într-o societatea care va funcționa altfel. Personal, consider că utopia este indispensabilă pentru a putea schimba lumea.

Cartea „Macho pe înțelesul fratelui meu” este o carte scurtuță (din păcate), alcătuită din 4 părți ce ating machismul, istoria, inegalitățile dintre femei și bărbați astăzi și bătăliile feministe. Chiar dacă numărul de pagini nu este unul mare, informațiile primite sunt interesante și prezentate într-un stil care le face mult mai ușor de înțeles și reținut. Clémentine Autain aduce în discuție și încă prezenta controversă legată de femininul anumitor profesii care este considerat ciudat, ajungându-se chiar la ideea că ar lua din prestigiu – una este să fii „doamna director” și alta să fii „doamna directoare”. Autoarea povestește și despre cum dorința de a plăcea face parte din viață și este chiar una dintre plăcerile ei, dar – de cele mai multe ori – această apare în situațiile care presupun transformarea corpului femeilor  într-un obiect de consum, iar ceea ce este „sexy” (de exemplu) aparține unor norme stricte. În acest sens, există femei care își părăsesc propria normalitate, renunțând la stilul propriu pentru a de conforma cerințelor venite din societate. Nu poți avea pretenția de a fi dorită dacă nu respecți ideea de „sexy” pe care o vând reclamele, filmele, cărțile, moda etc.

Țin minte că, la un moment dat, Alban spune foarte sigur pe el că și bărbații trebuie să ajute la treburile casnice, iar răspunsul primit explică felul în care această ideea, exprimată cu aceste cuvinte, face mai mult rău decât bine. Soțul meu mă ajută să spăl vasele sau să dau cu aspiratorul, trimite mesajul conform căruia asumarea globală a îndatoririlor revine femeilor. Din acest punct este introdusă în discuție problema grădinițelor și creșelor, mai exact faptul că majoritatea educatoarelor sunt femei, acest lucru satisfăcând și menținând modelele tradiționale, conform cărora taților nu le revin niciun fel de sarcini privind educația copilului mic.

„Macho pe înțelesul fratelui meu” ar trebui citită de oricine dorește mai multe informații legate de felul în care machismul influențează lumea în care trăim. Personal, consider aceste lecturi foarte interesante tocmai pentru că unele elemente au devenit atât de obișnuite, atât de normale, încât nu realizezi unde este buba până nu.. realizezi unde este buba. Totuși, așa cum se menționează și în carte, existau vremuri în care ideea că o femeie poate avea un cont în bancă era la același nivel de fantezie cu unicornii și zânele bune, așa că ar trebui să ne amintim din când în când treaba cu utopia.

Lectură plăcută! 🙂

„Când ești vrăjitoare….” de Carolyn MacCullough

cand esti vrajitoare ale viorelei blog recenzie

Titlu original: ONCE A WITCH

Autor: Carolyn MacCullough

Editura: Leda

Nr. pagini: 318

Fiica ta va fi una dintre cele mai puternice vrăjitoare pe care le-am avut vreodată în familia noastră. Va fi ca un far călăuzitor pentru noi toți.

Nu-mi amintesc ultima carte fantasy citită care să nu-mi permită să-i dau drumul – indiferent dacă am examen mâine sau nu. Am încercat povestea cu „încă un capitol și apoi gata, citesc cursurile măcar o dată”, dar nu a dat roade. Niciodată nu dă! Acum, nu știu dacă este cartea fenomenală sau eram eu prea însetată și de-asta sunt pur și simplu îndrăgostită de ea. Problema e că nu mă așteptam să îmi placă atât de mult și să îmi ridice pofta de citit în așa măsură, unde mai pui că nu eram pregătită cu al doilea volum. Deja de pe la jumătatea cărții, cu un ochi în carte și unul în ecranul telefonului, l-am comandat pentru că era clară dorința de a mai rămâne alături de personaje, iar jumătatea de carte rămasă nu ajungea. În momentul de față regret că nu e o trilogie măcar… ce fac eu cu viața mea după ce vine al doilea volum și îl termin? Ce?!

Ca un alt detaliu pe care simt nevoia să-l strecor pe-aici, sunt îndrăgostită și de copertă (ca să nu mai zic de coperta celui de-al doilea volum)! Că tot a venit vorba, nu vă luați după ce spune tanti Cassandra Clare, povestea de dragoste din această carte e cam 5% din tot ce se întâmplă. Partea cu „roman urban fantasy extraordinar” o susțin și eu! Dacă stau să iau în calcul toate elementele care mi-au plăcut, separat nu par cine știe ce, dar împreună au puterea de a prinde cititorul încă din primele pagini (în special dacă sunteți și pasionați de poveștile cu vrăjitoare).

Totul începe cu nașterea lui Tamsin Green. În urma acestui eveniment, bunica ei susține că va fi una dintre cele mai puternice vrăjitoare și ca un far călăuzitor pentru toți ceilalți. Însă, la împlinirea vârstei de opt ani, vârstă până la care toți copiii își manifestă propriul Talent, Tamsin a noastră nu dă niciun semn că ar avea vreo putere magică, niciun strop, nici jumătate de strop, nici măcar un sfert dintr-o jumătate de jumătate de strop.

După ce suntem convinși că și cea mai bătrână și mai înțeleaptă dintre vrăjitoare se poate înșela, autoarea lasă timpul să treacă (nouă ani mai exact) și ne trimite să facem cunoștință cu Tamsin după ce tânăra pare că s-a acomodat cu viața de ființă obișnuită. Prima întâlnire are loc în librăria bunicii ei (așa știi când o carte urmează să fie bună…), unde, în timp ce sortează niște cărți, un străin intră și aruncă o privirea printre rafturi. După ce se decide și cumpără o carte de istorie, străinul dezvăluie adevăratul motiv pentru care se află acolo. Numele lui este Alistair Callum, este profesor la NYU, știe că atât Tamsin cât și familia ei se ocupă de vrăji și are nevoie de un favor. Conform spuselor sale, cu mult timp în urmă, la un joc de cărți, unul din membrii familiei lui, a pierdut un obiect foarte valoros din punct de vedere sentimental – un ceas. Pe parcursul discuției, Alistair menționează că a fost trimis la familia Green și mai exact la Rowena Green – sora lui Tamsin. Evident, el nu știe care-i care, așa că o confundă pe Tamsin cu sora ei, iar ea nu-l contrazice. Motivul pentru care acceptă minciuna este dorința puternică de a demonstra că și ea se poate descurca, chiar și în lipsa magiei. Rowena este sora mai drăguță, mai deșteaptă, mai iubită – mai bună la toate. Ținând cont și de faptul că Tamsin este considerată o ciudată printre cunoscuți, puteți înțelege de ce consecințele unei astfel de minciuni par nesemnificative în comparație cu laudele primite dacă totul iese ca la carte.

Cu ajutorul unui vechi prieten din copilărie, Gabriel, Tamsin reușește să călătorească în timp (căci ăsta este Talentul lui Gabriel) și să recupereze ceasul. După câteva complicații și avertismente, Tamsin ia ceasul în timpul ei, plănuind să-l ducă profesorului cât de curând. Între timp, planurile îi sunt modificate de Rowena care se pregătește să-i facă o vizită și să o fure pentru o rundă de cumpărături, urmată de o cafea ca între surori. Conversația celor două este întreruptă atunci când li se alătură chiar profesorul Alistair, moment în care devine evident cine este Rowena și cine este Tamsin. După ce face cunoștință cu Rowena și își primește ceasul, lucrurile iau o întorsătură neașteptată. Fiind obligată de context, Tamsin îi povestește într-un final întâmplarea mamei sale, aflând în acest fel că profesorul Alistair este un membru al familiei Knight, iar pe vremuri între cele două familii se ducea un război neîntrerupt. Dorind să-i împiedice pe cei din familia Knight să își folosească magia pentru a face rău, familia Green a reușit să le fure puterea și să o transforme într-un obiect. Odată ce acesta este găsit, o parte din puterea lui este eliberată, iar restul se transformă în alt obiect, încredințat altui Păstrător care să-l aibă în grijă.

Și de aici suspansul începe să fie tare greu de suportat! De la răpirea Rowenei, la alte călătorii în timp, cititorul are parte de numeroase aventuri până la finalul cărții. Multe secrete de familie vor ieși la suprafață, ajutând-o pe Tamsin să afle cine e și să-și accepte rolul. Cartea lui Carolyn MacCullough te farmecă pur și simplu! Cu fiecare capitol citit și piesă de puzzle pusă la locul ei, cititorul este mai atras de această lume magică, refuzând să se întoarcă în realitate până nu întoarce ultima pagină (apoi se apucă de al doilea volum, dar asta e altă poveste). Recomand! Recomand! Recomand!

Lectură plăcută! 🙂

MID YEAR BOOK FREAK OUT TAG – 2018

  • Cea mai bună carte citită până în momentul acesta al anului.

Hmm… o să aleg „The Maze Runner” de James Dashner. Cu toate că văzusem al treilea film și aflasem cum se termină toată treaba, primul volum mi-a plăcut atât de mult încât nu l-am putut lăsa din mâini!!! Și da, am văzut al treilea film fără să le văd pe primele două sau să citesc vreun volum din serie – living my best life (nope).

  • Cea mai bună continuare pe care ai citit-o până în momentul acesta al anului.

Al doilea și al treilea volum din seria „Ultimul avanpost” de Lavinia Călina. Îmi amintesc cum tot amânam să citesc primul volum (din motive necunoscute), iar apoi am luat decizia să-l citesc „acum sau niciodată” și încă este una dintre cărțile mele preferate. Dacă mai este nevoie să menționez: recomand!

  • O nouă apariție pe care nu ai citit-o încă, dar pe care vrei să o citești.

„Călărețul de aramă” de Paullina Simons. Am pus ochii pe cartea aceasta acum câțiva ani, după ce am văzut-o în mediul booktube și îmi doream din tot sufletul să apară și la o editură din România. Din fericire, dorința mi-a fost îndeplinită de curând, când cartea a fost publicată la editura Epica. 😀

  • Cea mai așteptată apariție ce va avea loc în următoarea jumătate a anului.

Nu pot să aleg între „Poison Study” de Maria V. Snyder (apare în toamnă la editura Leda Edge) și „Stillhouse Lake” de Rachel Caine (apare în toamnă la editura Herg Benet).

  • Cartea care te-a dezamăgit cel mai tare.

„Orașul oaselor” de Cassandra Clare. Ca să fie și mai clar, m-a dezamăgit atât de tare încât nu am putut să o termin de citit. Nu aveam așteptări uriașe, dar mi s-a părut incredibil de plictisitoare, iar personajele parcă erau lipsite de personalitate și incapabile de reacții cât de cât realiste. O să citesc și „Dispozitive infernale”, majoritatea spunând că le-a plăcut mai mult această serie în comparație cu „Instrumente mortale”. Dacă este tot un eșec, voi accepta concluzia că tanti Cassandra nu este pe gustul meu.

  • Cartea care te-a surprins cel mai tare.

„Tu” de Caroline Kepnes. Nu sunt sigură dacă este vorba despre o surprindere pozitivă sau nu, dar finalul acestei cărți m-a făcut să-mi doresc să nu fi citit eu bine. Din câte am văzut apoi, există o continuare a cărții, ceea ce înseamnă că finalul pe care mi-l doream eu nu putea să existe dacă se dorea o continuare, dar tot e frustrant!

  • Un nou scriitor favorit (scriitor debutant sau doar nou pentru tine).

O scriitoare nouă pentru mine a fost Svetlana Aleksievici. Am citit cartea „Războiul nu are chip de femeie” și mi-am promis că nu va fi singura carte pe care o voi citi de la această autoare.

  • Cel mai nou crush ficțional.

Poate îl voi întâlni în următoarea jumătate a anului. 😉

  • O carte care te-a făcut să plângi.

„Lumina pe care am pierdut-o” de Jill Santopolo – inimioară încă frântă.

  • O carte care te-a făcut fericit(ă).

„Antidepresiv” de Ioana Duda. Cartea asta te trece printr-o mulțime de stări și multe dintre ele conțin zâmbete și râsete (unele mai discrete, unele mai cu dureri de burtă).

  • Cartea preferată ce a fost transformată într-un film pe care l-ai urmărit anul acesta.

Nu am un răspuns…

  • Recenzia preferată scrisă de tine anul acesta.

„Curajul în sălbăticie” de Brené Brown, „Mari mituri despre relațiile intime” de Matthew D. Johnson și „Înțelepciunea furiilor noastre” de Marc Pistorio. 😀

  • Cea mai frumoasă carte pe care ai cumpărat-o sau primit-o anul acesta.

„Mica enciclopedie Hygge” de Meik Wiking – abia aștept să vină toamna și să o pot citi (mi se pare că toamna e cea mai bună perioadă pentru feeling-ul pe care mi l-a dat răsfoitul cărții).

  • Ce cărți trebuie să citești până la finalul anului.

Dacă spun „multe”, se pune? 🙂

„Curajul în sălbăticie” de Brené Brown

curajul in salbaticie brene brown ale viorelei recenzie

Titlu original: BRAVING THE WILDERNESS

Autor: Brené Brown

Editura: Curtea Veche Publishing

Nr. pagini: 172

Una dintre cărțile pe care le-aș recomanda cu tot dragul și cu foarte multă insistență este „Curajul de a fi vulnerabil”, carte scrisă de aceeași autoare ca cea despre care voi scrie acum. În ambele cărți, autoarea trage un semnal de alarmă în legătură cu felul în care oamenii fug de vulnerabilitate, considerând că puterea apare atunci când îți negi emoțiile, le ignori și intri în categoria oamenilor care par să nu fie afectați de niciun eveniment din jurul lor – cuvântul de bază fiind „par”.

„Curajul în sălbăticie” vorbește despre o altfel de vulnerabilitate, mai exact, vulnerabilitatea cu care ne întâlnim atunci când vine vorba de apartenență. În acest sens, se diferențiază foarte clar conceptul de apartenență și cel de integrare. Confuzia dintre cele două este una dintre cauzele ce au dus la oameni care aparent fac parte din ceva mai amplu decât propria persoană, dar din viața cărora lipsește conexiunea. Așa cum este firesc, conexiunea apare atunci când e vorbim de apartenență, iar aceasta apare atunci când ești unde vrei să fii, unde ești dorit, apreciat și unde poți să fii tu însuți. La polul opus, integrarea înseamnă să faci parte dintr-un grup în care vrei să fii, dar în care celorlalți nu le pasă dacă ești sau nu, în care ești acceptat pentru că ești ca ceilalți, în caz contrar fiind respins categoric.

Din dorința de a aparține, există situații (mai rare sau mai dese) în care suntem puși în fața unei alegeri: să fiu cine sunt și să risc respingerea sau să fiu ca tine (sau ca cineva pe care tu admiri) și să mă bucur de acceptare. În carte este un exemplu care mie mi-a plăcut foarte mult. Întrebat de ce nu prescrie celor mici antibiotice și amenințat că „Toți ceilalți pediatri o fac. O să merg la altcineva.” – medicul în cauză, recunoaște că nu este ușor să auzi așa ceva, dar că „E-n regulă chiar dacă sunt singurul. Eu nu cred că este cea mai bună soluție pentru acest copil. Punct.”. Acest tip de situație poate apărea în orice fel de context. Brené Brown ne plimbă prin toate categoriile de relații în care ne putem ciocni de frica de a nu supăra pe cineva prin a a-i pune la îndoială ideile, cu toate că propriile noastre principii sunt diferite. Plimbarea ne duce și în situația conflictelor ce pot să apară într-un cuplu, conflicte care de multe ori sunt văzute ca o problemă care dispare dacă este evitată sau ignorată. Din dorința de a nu pierde armonia, partenerii dintr-un cuplu aleg de multe ori să nu vorbească despre ce îi deranjează, considerând că în acest fel totul o să meargă bine în continuare. Ei bine, realitatea nu stă deloc așa.

Atunci când alegem să evităm anumite discuții și nu aflăm tot ce crede cealaltă persoană despre un anumit subiect, ajungem să facem presupuneri care nu fac decât să complice situația și mai mult. Pentru că fiecare își construiește presupuneri în funcție de experiențele personale, este foarte ușor de înțeles cum apar conflictele ulterior, când fiecare este în filmul lui. Recomandat ar fi să dirijăm conflictul sau diferențele de opinie într-un fel care să sporească înțelegerea reciprocă.

Unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le dau studenților mei este să adreseze explicit intențiile din subtext. Despre ce discutăm noi și despre ce e vorba, de fapt? Sună destul de simplu, dar e mai greu decât pare. Intenția este aflarea motivului profund pentru carte subiectul capătă importanță personală. Trebuie să înțelegem ce este cu adevărat important pentru noi și să aflăm și de ce subiectul este atât de important pentru celălalt.

Cu alte cuvinte, atunci când apare un conflict, este important să explicăm de ce nu suntem de acord și să îi cerem și celuilalt să ne ajute în a-i înțelege punctul de vedere. Este în regulă să fim de acord că nu suntem de acord, dar prin exprimarea intențiilor reale menținem sau chiar îmbogățim conexiunea pe care o avem cu celălalt, înțelegându-i mai bine motivele și interesele.

Un alt aspect pe care-l găsim disecat în această carte este vorbăria goală, adică fenomenul acela care apare atunci când considerăm că trebuie să avem opinii despre orice. Chiar dacă este un subiect pe care-l stăpânim puțin sau deloc, apare nevoia de a evita un sincer „nu știu” și a da dovadă că suntem la curent cu orice informație. Această ocolire a vulnerabilității în fața unui subiect despre care nu știm nimic sau nu știm destule cât să avem o părere bine definită, duce la dispariția curiozității, această fiind văzută ca o slăbiciune și în niciun caz ca o oportunitate de învățare.

„Curajul în sălbăticie” este curajul pe care ar trebui să-l avem în societate – fie că este vorba despre bârfă, rețele de socializare, opinii despre subiecte mai sensibile etc. trebuie să ne amintim că felul în care ne folosim cuvintele este extrem de important. Întotdeauna putem alege să fim blânzi și atenți cu felul în care ne exprimăm pentru a evita transformarea cuvintelor în arme – întotdeauna.

Curajul despre care ne vorbește autoare este cel care apare atunci când suntem sinceri cu noi înșine. Apartenența vine la pachet cu această sinceritate față de noi și față de ceilalți. Acesta este singurul drum care duce spre găsirea locului nostru, numai ca apoi să realizăm că locul nostru este pretutindeni (referire ce va avea sens atunci când citiți cartea). De la dezumanizare și modul în care ea își face prezența în politică și în viețile tuturor, la intimitatea dată de inamicul comun, Brené Brown are un stil foarte plăcut de a explica și povesti. La fel ca în cazul cărții „Curajul de a fi vulnerabil”, am întâlnit o autoare care nu se teme să își povestească momentele de vulnerabilitate, să recunoască faptul că este în continuă înțelegere a propriei persoane și că toate acestea sunt perfect normale și de așteptat. Sălbăticia poate fi îmblânzită prin cunoașterea de sine și prin Boundaries, Reliability, Accountability, Vault, Integrity, Nonjudgement și Generosity.

Lectură plăcută! 🙂

Î de la „început”

Nu sunt ferm convinsă că treaba asta nu e doar începutul unei noi curse spre nicăieri. Cel mai probabil este. Toate de până acum au fost. Mai puțin cursa cu A. – acolo am putut să mă abțin din a schimba traseul sau partenerul. Oricum, întrebând-o până și pe ea, răspunsul a fost unul clar – iar ea nu știe să răspundă clar! – și pe aceeași lungime de undă cu al meu. Așa am ajuns aici.

Țin să menționez că nu am venit singură. În timp ce-mi căram bagajele, toate pline cu cărți, am fost sunată de bătrân. Vechi prieten – foarte vechi. A zis că venea în aceeași direcție, așa că alăturarea a fost inevitabilă. Este încăpățânat, dar așa sunt și eu. De aici puteți să vă dați seama cum a decurs drumul.

Ei bine, eu merg să-mi umplu biblioteca. El nu știu ce face – probabil își caută o nouă canapea pentru cabinet sau își admiră diplomele. Este ca un copil.